Diese Eckbank ist aus massiver Eiche. Die Füllung wurde mit einer Fräsung angetönt. Eine simple Methode, aber dennoch raffiniert Konstruiert. Die Bank wurde komplett mit der CNC Fräse erstellt. Erstaunlich was man mit dieser Technologie erreichen kann.

Bänke, ob über Eck oder in der Länge, bieten dabei reichlich Komfort und integrieren sich hervorragend in Ihre Raumsituation.

Bancheta Aria Banchetă de restaurant sau cafenea cu soclu.În construcția banchetei se folosește burete de densitate mare, pentru rezistență la traficul intens.Modelul se realizează la comandă în funcție de dimensiunile furnizate de client.Tapițeria poate fi aleasă dintr-o gamă largă de stofe și imitații de piele, în funcție de preferințe. canapele horeca

Popas la câmp - Goblen art Hudema's - model imprimat sau kit cu diagramă. Comandă acum goblenul Popas la câmp, un goblen deosebit aflat la reducere, format din 24 culori, cod 025

Când e foarte aglomerat și faci un popas #mayanto #dance #travel

Image 1 of 15 from project Yusuhara Marche | Kengo Kuma and Associates | Photograph by Takumi Ota Photography

Ice Age Mimi & Lu style 🧊 Backdrop and table set up by us and set up at the beautiful @jaegoshouse Drop us an email to discuss your party #partydecor #kidspartyplanner #iceageparty

Army Cupcakes

POPAS DE DOR

Ce-i poţi cere unui biet cofetar să-ţi coacă în sfântă zi de 25, un mic popas dintr-un mare post pentru dârzul creştin. Eu prăjituri cu peşte n-am întâlnit şi

După zile în şir de călătorii în Ţara Sfântă, într‑o binecuvântată zi de vineri am făcut un popas pe malul drept al Iordanului, chiar acolo unde se spune că ar fi adevăratul loc al Botezului Mântuitorului...

Prima parte a călătoriei mele se oprea la Ciucea, la Muzeul Memorial ”Octavian Goga”. Traseul ales pentru vacanţa familiei continuă, următorul popas fiind Sovata. Pentru a ajunge acolo, de la Gilău am urcat pentru prima dată în calitate de şofer pe mult inaugurata autostradă A3. Din cei cinci sute şi ceva de kilometri preconizaţi, au […]

Frumusețile naturii, istoria și pasiunea lui Bachus, toate pot fi admirate pe teritoriul județului Vrancea. Reședința, orașul Focșani este adesea vizitat pentru muzeele sale, mausolee și case memoriale de către cei care doresc să descopere istoria locală și parte din cea națională. Iubitorii de natură și minunile acesteia pot face popas la rezervația naturală Cheile […] More

Într-o zi de duminică, dorind să scăpăm de căldura insuportabilă din București, am luat trenul spre Sinaia. Nu mă amăgeam că Sinaia va fi o oază de răcoare, dar planul de acasă era să urcăm prin pădure, până la Poiana Stânii Regale, unde speram să găsim măcar un strop din mult dorita răcoare. Cum planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg, am ajuns să vânez case, iar Sinaia stă excelent la acest capitol, mereu mai descoperi câte o nestemată. Iar de această dată am descoperit chiar mai multe. Carol I a ales Sinaia pentru a fi reședința de vară a familiei regale, atât el, cât și regina Elisabeta, fiind cuceriți de frumusețea locului, de pădurile umbroase, de munții semeți și de aerul proaspăt. Din acest motiv au construit aici castelele Peleș, Pelișor și Foișor. Alegerea familiei regale a atras după sine multe alte personalități ale vremii care și-au construit case în Sinaia. Din fericire, majoritatea caselor pot fi admirate și astăzi. De fiecare dată când te rătăcești pe străzile stațiunii Sinaia, cu siguranță vei descoperi încă o nestemată, care îți spune multe povești, dacă alegi să sapi după ele. Așa a fost pentru mine când am descoperit o vilă impunătoare, dar părăsită. Am remarcat o placă memorială la intrare pe care scria: „În această vilă, în perioada septembrie - noiembrie 1927, a locuit împreună cu familia sa, celebrul violonist Yehudi Menuhin. De aici mergea zilnic cu vioara în mână, pe Cumpătul, la Vila Luminiș, pentru a studia cu marele său maestru, George Enescu.” Yehudi Menuhin (1916 - 1999) a avea doar 11 ani când a locuit aici. Eram convinsă că această casă de piatră și lemn, situată pe 5 nivele, mai are și alte povești de împărtășit. Aveam dreptate. Numele său este vila Carola și este locul în care s-au întâlnit în anul 1925, Carol al II-lea şi Elena Lupescu. Tot Vila Carola, a fost martorul mut al altor întâlniri secrete ale celor doi amanți. Dar asta nu mai este scris pe placa memorială de la intrare. Vila Carola a fost construită în anul 1896 de Iosef Ungarth, antreprenor la Hotelul Caraiman, un renumit comerciant, proprietar de hoteluri și restaurator de mare valoare. Ungarth renunță la hotelul Caraiman și închiriază în schimb camere în vila Carola, care poartă numele  fiicei lui Iosef Ungarth, cea care avea să devină, peste ani, soacra lui Constantin Noica. Dacă vrei, poți pătrunde în interiorul vilei abandonate, una din ușile din spate fiind spartă. Ești avertizat totuși că imobilul este monitorizat video. Eu una m-am mulțumit să-i dau un ocol, cu toate că mă rodea curiozitatea cum arată interiorul.  Vila Carola din Sinaia Am găsit câteva fotografii cu interiorul și câteva fotografii de odinioară în anunțul de vânzare al Vilei Carola. Cu așa povești, cred că ar putea atrage din nou oaspeți în camerele sale, dacă ar fi pusă din nou în valoare! Adresă: Str. Octavian Goga nr. 19 După ce am dat peste această nestemată, care nu e tocmai ascunsă vederii, am luat-o din nou la pas, până la biserica Sf. Ilie. De această dată am găsit ușa bisericii deschisă și am pătruns înăuntru.  O stare de liniște m-a cuprins în interiorul bisericii pustii. În surdină se auzeau cântece religioase și un parfum intens de crini, florile preferate ale Reginei Maria, inunda aerul.  Biserica Sf. Ilie a fost construită de meșteri locali, între anii 1933-1939, în stil bizantin-românesc, după planurile donate de arhitectul Paul Smărăndescu. Mai este poreclită Catedrala Bucegilor. Biserica Sf. Ilie din Sinaia Adresă: Calea Prahovei 12 După acest popas, am început ascensiunea, urcând pe străduțe, departe de centrul mai aglomerat al stațiunii. Din fotografie în fotografie, mi-am amintit de o altă casă cu povești din Sinaia cu care nu avusesem încă onoarea de a face cunoștință. Casa genialului Nicolae Iorga din Sinaia. Până la locuința lui Nicolae Iorga, drumul a fost destul de abrupt și a fost nevoie să urcăm câteva trepte până am ajuns la obiectivul nostru. Am găsit poarta deschisă așa că am putut pătrunde timid în interior, pentru că vila lui Nicolae Iorga nu este un muzeu în toată regula. Se poate vizita exteriorul, dar nu și interiorul. Casa memorială Nicolae Iorga din Sinaia Casa a fost construită în anul 1908, în stil neo-românesc după planurile arhitectului Toma T. Socolescu. Este apropiată ca stil cu casa profesorului din Vălenii de Munte, având cerdac și pridvor și este acoperită cu șindrilă. Reședința lui Nicolae Iorga din Vălenii de Munte a fost transformată în muzeu și poate fi vizitată. În după-amiaza zilei de 27 noiembrie 1940, Nicolae Iorga a fost ridicat din reședința sa din Sinaia, chiar sub ochii îndurerați ai soției, de către legionari. În aceeași zi, a fost asasinat lângă Strejnicu, fiind împușcat de 9 ori. Adresă: Strada Gheorghe Doja nr. 1 Străduțele din Sinaia adăpostesc o sumedenie de case cu povești, adevărate comori arhitecturale. Mie îmi place să mă îndepărtez de centrul stațiunii și să o iau pe străduțe mai puțin umblate. De fiecare dată sunt răsplătită cu detalii arhitecturale deosebite și inevitabil dau nas în nas cu câte o poveste. Dacă îndrăgești stațiunea Sinaia și casele sale cu povești, îți recomand cartea arhitectului Dan Manea - „Sinaia, orașul elitelor”. În paginile sale descoperi atmosfera de altădată a „Perlei Carpaților” și te poți bucura de fotografii cu casele sale de poveste. S-ar putea să îți placă și: CE VIZITĂM ÎN SINAIA? CASTELUL ALINEI ȘTIRBEY - MUZEUL SINAIA CULORILE TOAMNEI ÎN SINAIA - DE LA GARĂ PÂNĂ LA POIANA STÂNEI REGALE CASTELELE DE PE VALEA PRAHOVEI ȘI POVEȘTILE LOR (NE)ȘTIUTE CAZINOUL SINAIA SI VOCEA INCREDIBILA A SOPRANEI IRINA IONESCU! P.S.: Dacă ți-a fost de folos acest articol, te rog să îl distribui. Pentru a fi la curent cu noutățile poți aprecia pagina de Facebook a blog-ului și să te abonezi ca să primești pe mail articolele!

Salutare!  Iunie a început cu două titluri de non ficțiune, care au oferit două experiențe diametral opuse. Mama și copilul de Elizabeth Fenwick e de ceva timp pe lista mea - mi-am dorit să am așa ceva în casă, pentru că e genul de carte pe care e bine să o parcurgi dacă te pasionează subiectul acesta - familia, medicina, formarea vieții la mamifere. Este bine scrisă, informativă - nu complexă, astfel încât cei care au crescut cu copii mici în familie sau au mai mult de un copil știu cam tot ce scrie în volum - dar e un ghid ușor de parcurs și mai ales, care oferă posibilitatea să găsești repede informația necesară legată de sarcină, îngrijirea bebelușului sau a copilului până în trei ani. Secretul veacurilor de Robert Collier - prima carte abandonată din iunie. E scrisă în 1926 și nici pe vremea aceea sunt sigură că nu era destinată omului de rând. Este clar că e un volum scris de un om ce face parte din acea categorie a populației care a avut resurse pentru a începe în viață - și vorbește foarte nonșalant despre ideea că oricine poate obține orice, doar să-și pună mintea la contribuție și să nu fie leneș. E clar că autorul habar nu are cum trăiește omul de rând - că jobul de genul 9-17 e totuși obositor, iar timpul rămas din zi trebuie petrecut odihnindu-te, socializând cu familia, somn, mâncare, nu muncit încă un job pentru a deveni „de succes”. Am citit doar 24 de pagini, dar mi-a fost suficient cât să înțeleg că e o carte din aia motivațională care e scrisă de un nene care habar nu are ce e aia să muncești pe salariu minim pe economie și să nu fii sigur că-ți ajung banii pentru toată luna (o groază de oameni sunt în situația asta). M-a deranjat și aerul de superioritate pe care îl afișează atunci când vorbește despre știință și despre lucrurile demonstrate științific, transmițând în mai multe rânduri că dacă vrei să crezi în ce zic oamenii de știință, nu ai decât, dar de fapt o entitate superioară e cea care a făcut viața să existe pe pământ. Am citit primul volum din trilogia War of the Ancients de Richard A. Knaak, The Well of Eternity. Mi-a plăcut foarte mult - explorează niște evenimente importante și acaparatoare ce au format lumea prezentă din universul WoW, punând accent și pe evoluția a numeroase personaje. Cu siguranță e o carte (și o serie) potrivită pentru cei pasionați de universul WoW și voi continua seria. Am citit primul volum din seria Shades of Magic de V. E. Schwab, A Darker Shade of Magic. Acum câțiva ani, a fost o serie foarte populară pe booktubeul străin, mai puțin la noi. Adevărul este că nu aveam de gând să citesc acest volum, mai ales după experiența cu Addie LaRue de aceeași autoare, dar a fost aleasă cartea lunii într-un club de lectură și așa am ajuns să-i mai ofer lui Schwab încă o șansă. Ce mi-a plăcut în poveste: lumea creată, intriga, jocurile politice, construcția magiei. Ce nu mi-a plăcut: construcția personajelor. Efectiv, nu mi-a păsat de nici unul, de emoțiile sau trăirile lor. Cred că e felul în care le creionează autoarea, care e strict nepotrivit mie. Nu voi continua seria. Popas la orizont de Erich Maria Remarque nu este un roman în care autorul să abordeze tema pentru care a devenit celebru - și anume, războiul.  Aici, este vorba despre niște tineri pasionați de viteză, care-și petrec zilele pe pistă, încercând să ajungă la viteza maximă, rivalizând atât în ceea ce privește mașinile pe care le conduc, cât și femeile frumoase ce le ies în cale. Este un roman ce intră în miezul sufletului generației pierdute, a tinerilor care, după ce trăiesc ororile Primului Război Mondial, vor să se bucure de prezent și să trăiască momentul. Saint de Adrienne Young nu m-a convins de la început, dar pe parcurs m-am atașat de personaje. Ironic, de toate, mai puțin de Saint. În continuare nu știu ce ar trebui să fie - un sfânt, un nebun, un om obsedat de dreptate? În schimb, mi-a plăcut mult de Clove și de Nash, dar, mai ales, de Isolde - a fost o plăcere să o „cunosc” pe mama lui Fable așa cum a fost, nu din amintirile altora.  Deși cartea a fost scrisă, mai mult ca sigur, ca un fan service, e o poveste bună, neforțată, despre lumea navigatorilor, a comerțului cu nestemate și a dorinței oamenilor de a ajunge undeva și, mai ales, de a aparține. 9 povești cu mustăţi despre niște hamsteri cu adevărat adevărați de Voicu Bojan este o cărțulie simpatică ce cuprinde o serie de povestiri despre hamsterii familiei. Cu nume simpatice și cu niște personalități pe măsură, mustăcioșii care au fost prietenii copiilor Bojan învață să scrie, evadează mai ceva ca în Shawshank Redemption, sunt specialiști în mâncăruri sănătoase sau devin cei mai buni prieteni cu bunicii sau vecinii. Cartea mi-a amintit de hamsterii pe care i-am avut în facultate, Pudding și Charlotte, două fetițe afurisite, dar tare dragi mie. Nu e nicio clipă fără o pisică de David Grossman este o poveste simpatică despre o pisică galbenă cu ochi albaștri, care a apărut în visul tuturor copiilor de la grădiniță și apoi și-a făcut apariția în viața lor. O carte drăgălașă rău, mai ales datorită ilustrațiilor, pentru micul cititor. Elantris de Brandon Sanderson a fost prima mea întâlnire cu autorul și mi-a plăcut mult: construcția personajelor, politica și religia din universul creat, structura orașului Elantris, dar și felul în care este percepută magia.  Am apreciat că există un personaj feminin puternic, nu doar pentru că e frumoasă, ci pentru că dă dovadă de inteligență și logică. The Hope of Elantris de Brandon Sanderson e o povestire scurtă, iar acțiunea are loc în paralel cu un eveniment important din volumul Elantris. Accentul se pune pe un Seon și pe acțiunile acestuia și mi-a plăcut să-l reîntâlnesc în această povestire. Volumul 2 din seria Kepler62, Numărătoarea inversă, de Pasi Pitkanen, Bjorn Sortland și Timo Parvela a fost o surpriză plăcută pentru mine. Primul volum nu mi-a plăcut deloc - mi s-a părut scris stângaci, lucrurile se întâmplă din pod și nu m-am conectat deloc cu personajele. Volumul 2 introduce un personaj nou, pe Marie, fiica unui bogătaș, o copilă singuratică și cu o pasiune nesănătoasă pentru arme. Deși povestea ei se leagă cu povestea lui Ari și Joni, personajele din primul volum, mi s-a părut mult mai interesantă și mai bine scrisă și acum chiar sunt curioasă cu ce se continuă această serie. Povești despre speranță de Mihai Mănescu e un volum foarte trist, dar totodată bine închegat pentru micul cititor. Prin intermediul celor câteva povestioare scurte, autorul prezintă realitatea copiilor ce suferă de boli incurabile, felul în care aceștia sunt văzuți de cei din jur, dar și modul în care copiii încearcă să vadă viața dincolo de efemeritatea sa. Mi-a plăcut foarte mult povestea ariciului Virgil, care e foarte bolnav și-și pierde țepii, dar un suflet bun îl acceptă așa cum e, fără a ține cont de aparențe. Cum am devenit vărjitor. Din carnetul unui explorator de Alexandru N. Stermin a fost genul de carte pe care am parcurs-o cu sufletul la gură. Deși multe din informațiile prezentate despre floră și faună îmi erau deja cunoscute (eu fiind medic veterinar), m-am simțit din nou copil, descoperind lumea din jurul meu. Autorul are un stil foarte plăcut de a prezenta lucrurile pentru micul cititor, iar seria de curiozități, cum ar fi istoria unor anumite plante galbene din Transilvania și cum acestea pot „prezice” trecutul, dar și mica lecție despre de ce unele animale au ochii în față și altele în lateral, îndeamnă cititorul să sape mai adânc și să se informeze cât mai mult. Foarte frumos, informativ și acaparator volumul, cu siguranță o carte pe care trebuie să o aibă orice copil ce descoperă fascinanta lume a florei și a faunei. Ultimii dinozauri. Piticii și uriașii din Insula Hațeg de Cristian Ciobanu este acel gen de carte ce te surprinde prin cât de succint poate prezenta niște informații și cât de frumos se îmbină textul cu ilustrațiile. Adevărul este că habar nu aveam despre Insula Hațeg - ce a existat acum foarte mult timp pe locul României actuale - despre faptul că am avut dinozaurii „noștri” și o bună parte dintre aceștia erau endemici. Insula Hațeg e un fel de Galapagos despre care nu se știe prea multe - de altfel, acesta este volumul care mi-a adus la cunoștință despre existența unui astfel de loc, fie și cu mii de ani în trecut. Cu siguranță voi vizita geoparcul Hațeg și recomand cu cea mai mare căldură volumul atât cititorilor mici, cât și adulților. E pur și simplu uimitor.   Volumului Imposibil de Sarah Lotz i-am dat DNF pag. 170. M-a plictisit acțiunea, deși se întâmplă lucruri. Nu m-am lămurit cu direcția în care se îndreaptă povestea. Nu îmi pasă în mod special de protagoniști și nici nu pot spune că m-au atras cu ceva până acum. Limbajul pe alocuri e vulgar și nu din cauza înjurăturilor. Per total, mi se pare că se trage mult mâța de coadă și povestea e lungită din considerente care nu o fac sub nicio formă alertă. Pământul făgăduinței de Erich Maria Remarque m-a surprins prin lejeritatea scriiturii. De data aceasta, povestea se desfășoară pe pământ american, unde cititorul urmărește un imigrant de origine germană, persecutat în țara sa pentru faptul că este evreu.  Ajuns în state, acesta, datorită unor cunoștințe pe care le reîntâlnește aici, încearcă să-și construiască o viață în acest loc străin, dar inima, mereu trădătoare, îl îndeamnă să privească spre Europa, să spere că războiul va lua sfârșit și că se va putea întoarce acasă. Remarque introduce tot felul de personaje și oferă complexitate lumii imigranților și e mare păcat că aceasta, fiind una dintre ultimile cărți ale autorului, este neterminată. Radio Popov și copiii uitați de Anja Portin este o carte ce m-a făcut să trec prin o multitudine de stări. De la supărare și chiar furie, la înduioșare și speranță.  Povestea se axează asupra unui băiat care este efectiv uitat de tatăl său, care pleacă în delegații lungi, lipsește cu săptămânile, timp în care băiatul nu are nici mâncare, nici bani, nici curent sau un adult responsabil care să aibă grijă de el. Totul se schimbă când o femeie misterioasă îi oferă un ziar, iar de aici, băiatul descoperă că nu este singurul copil uitat și că poate face ceva în privința asta. Daniel Martin de John Fowles e genul de carte unde lălăiala cu povestea are un rost - e vorba de un grup de prieteni care au terminat la Oxford (acțiunea având loc prin anii 60-70) Se pune accent pe Daniel Martin, care a devenit scenarist și pe relația acestuia atât cu fosta soție, cât și cu sora acesteia, dar și cu cel mai bun prieten al său.  E plăcut să reîntâlnești lentoarea aia specifică unor clasici, când se întamplă trei chestii importante, dar între ele alte o mie mai puțin, dar care subliniază foarte bine atmosfera și conturează personajele. Acestea au fost lecturile primei luni din vară. Voi ce ați mai citit?